Reasons

"Maybe I'm not from this world"

Copilarie in doi

Il stiam de pe atunci. Nu avea mai mult de sase ani. Cu el aveam una dintre prieteniile acealea care se leaga cand inca suntem mici si inocenti si ne place sa ne aliem impotriva adultilor. Bineinteles, ca de prima data am inceput sa ne certam pe cuburi fiindca amandoi eram incapatanati si vroiam castele cu acoperisuri multe si rotunjite. Dar la scurt timp am descoperit ce echipa buna faceam si ne construiam castelele impreuna, furand jucariile de la alti copii. Dar nu faceam echipa numai cand construiam cladiri din cuburi de lemn. Faceam aproape orice impreuna, mai ales traznai. El venea cu ideile, si entuziasmul meu le punea in practica. Si evident ca apoi dadeam vina pe altcineva si noi scapam basma curata de fiecare data. Asta a fost pana cand am intrat la scoala.
Alex era cu un an mai mare ca mine (il dadusera ai lui mai tarziu la gradinita), dar la scoala am intrat in aceeasi clasa. In primele saptamani stateam in aceeasi banca, dar la scurt timp dupa aceea invatatoarea se vazu nevoita sa ne separe din cauza ca faceam galagie si nu eram atenti. In clasa a cincea ne-au pus in clase paralele. Dar in timpul pauzelor, intreg terenul de sport era al nostru. Organizam meciuri de fotbal (unde eu eram singura fata din echipa), campionate de leapsa sau intreceri de tot felul.
Scoala generala alaturi de Alex a fost presarata cu aproape toate peripetiile copilariei: genunchi juliti, geamuri si mingi sparte, flori furate din curtile vecinelor, garduri sarite, casute in copaci, corturi pe peluza lui nenea Vadim, vecinul de alaturi al lui Alex, batai cu apa vara, corzi rupte de atata sarit... ne stia tot cartierul bunicamii.

Amintiri...

Se aud ciocanituri in usa biroului. Usoare, aproape imperceptibile. Dar le-am auzit clar si imediat imi sunara ciudat de familiare. Alex, evident.

Intra! i-am raspuns fara sa ma intorc.

Ca de obicei, Alex intra fara zgomot si fara sa imi dau seama ca se apropiase si ca acum statea exact in spatele meu. Ii placuse din totdeauna sa se furiseze si sa sperie pe cate cineva si de multe ori o facea fara sa vrea. Avea un talent innascut de a se face insesizabil. Probabil de aceea nici nu era tocmai printre tipii care ies in evidenta din multime. Alex era genul care trecea neobservat si te surprindea cand te asteptai cel mai putin.

Inca mai rasfoiesti caietele alea? ma intreba oarecum surprins. De cand le-ai gasit le rasfoiesti intruna. Mai ia o pauza si iesi din casa.

Alex, daca iar ai venit sa incerci sa ma scoti din casa cu forta te anunt de pe acum sa iti pierzi vremea.

Si tu iti pierzi vremea incercand sa aflii vreun raspuns inexistent.

Dar eu nu caut niciun raspuns...

Alex privi atent caietele si monitorul laptopului.

Te-ai apucat sa scrii deci... ma gandeam eu ca numai ceva foarte creativ te poate tine pe tine departe de Burger King si skatepark.

Am inceput sa rad. Mi-am dat seama ca ii era foame si ca avea chef sa iasa in oras asa ca am inchis laptopul, mi-am luat haina si am iesit. Alex zambea acum triumfator ca a castigat batalia si a reusit sa ma urneasca din birou.

Mergand pe trotuarul acoperit de frunze ruginii, mi-am amintit de vremurile cand ma plimbam pe acolo, cu Alex de o parte si Mara de cealalta (caci Alex mereu o tachina in vreun fel iar eu eram mediatorul conflictelor dintre ei), cum radeam si visam toti trei. Fara sa imi dau seama, acum il priveam pe Alex, incercand sa imi dau seama daca sa schimbase de atunci. Hmm... aproape deloc. Celasi par castaniu ciufulit care statea in toate directiile, aceiasi ochi verzi patrunzatori si sclipitori, acelasi mers putin aplecat, cu mainile in buzunar. Expresia fetei isi pastra aceeasi nuanta de mister si siretenie in acelasi timp pe care am intalnit-o prima data la el, cand m-a privit din fundul clasei la inceputul gradinitei.

Sunt doar inchipuiri

Cand am mai crescut, nu ne mai puteam atarna doar cu picioarele de bara si nici nu ne mai dadeam peste cap. Era vroba si de ceva orgoliu la urma urmei. Asa ca preferam sa ocolim un cartier intreg si sa palavragim in continuare. Petreceam ore in sir in felul asta si nu ne opream decat din cand in cand sa luam inghetata si suc. Cand se insera, luam cipsuri sau pufuleti si ne asezam pe bordura trotuarului sau stateam turceste direct pe asfaltul incins. Si trancaneam in continuare. Mama niciodata nu a inteles ce avem sa vorbim asa mult.

Acum, stand la birou si contempland la acele vremuri, nici eu nu prea inteleg cum de gaseam atatea lucruri despre care sa povestim. Ce-i drept, multe dintre ele ni le inchipuiam. Mereu ne-a placut sa visam. Ne gandeam cum ar fi sa fim vedete, sa cantam sau sa intalnim pe cutarescu actor. Inventam situatii comice cu oameni mai mult sau mai putin cunoscuti si chiar si cu noi si ne hlizeam apoi pe seama lor mult timp dupa aceea. Eram deja prea mari sa ne mai certam pe papusi asa ca acele “inchipuiri” ale noastre au tinut locul jucariilor multi ani. Si acum ma surprind imaginadu-mi diverse scene, retraindu-le pe cele de atunci, remodeland trecutul si inventand un posibil, si in acelai timp improbabil, viitor. “Vom face facultatea impreuna!” imi spunea Mara cand eu intrasem la liceu, iar ea era in ultimul an de generala. Planuisem sa facem amandoua liceul in orasul natal, iar facultatea in capitala sau, cine stie, poate chiar in strainatate. Urma sa locuim amandou intr-un apartament frumos mobilat unde sa nu ne lipseasca nimic. Ne imaginam pana si ce masini vom avea si cum vom fi aratat atunci. Ne parea un vis atat de frumos, acele inchipuiri puerile, si credeam cu atata ardoare in ele incat credeam ca, indiferent ce s-ar fi intamplat, mereu vom fi impreuna si nimic nu ni ne-ar fi putut rapilibertatea. Dar n-a fost sa fie asa...

O poveste

Cateodata am senzatia ca trec neobservata. Alteori ca sunt mult prea evidenta. Probabil ca si Mara simtea la fel atunci ca spunea ca soarta ii surade atunci cand nu trebuie. Imi parea amuzanta in momentele alea. Inca o vad cum se plimba dintr-o parte si alta a dormitorului meu si palavragea despre cat de nedreapta e viata sau cat de aiurea i se pare faptul ca atunci cand isi exprima vreo idee nu o ia nimeni in seama, iar cand face o boacana toti se tavalesc pe jos. “Teoria relativitatii, Mara draga!” o tachinam eu atunci, iar ea se uita urat la mine si pe neasteptate imi trantea o perna in cap si de acolo se isca o bataie in toata regula. Mama urca la noi in camera si ne certa, ne spunea sa nu mai facem galagie “ca ne aude tot cartierul”. Atunci ne potoleam si promiteam sa stam cuminti, dar cumintenia noastra nu dura mai mult de un sfert de ora. Gaseam mereu cate ceva pe seama caruia sa chicotim. Ne aminteam intamplari de la gradinita, de la sarbatori cand toata familia se reunea si se dezbatea pe baza multor subiecte, de la iesiri in oras sau scene din comediile vazute la cinema in nu stiu care perioada.

Pe Mara o stiu de o viata. Am copilarit in acelasi cartier. Rudele noastre se stiau foarte bine si mereu petreceau sarbatorile sau aniversarile impreuna. Desi nu exista vreo legatura biologica, cu totii se purtau ca o familie. Cu toate acestea, pe Mara o vedeam cel mai mult la bunica in vacantele de vara. Toata ziua eram pe-afara jucand sotron, leapsa sau stand cocotate ca liliecii pe bara de covoare cu capul atarnat in jos pana ne inroseam la fata. Stateam treze pana dupa miezul noptii si povesteam verzi si uscate, chicoteam sau faceam umbre pe pereti cu lumina slaba care intra pe fereastra de la felinarul din strada.

Schimbare

Vi s-a intamplat vreodata sa va treziti dimineata si sa aveti sentimentul ca totul e schimbat?

Cerul pare mai albastru, soarele mai puternic... si nu doar fiindca a venit primavara.

Ceva in interior s-a schimbat... inima bate mai tare... mintea e mai limpede. Toate raspunsurile se afla dinaintea ochilor. Mai trebuie curajul de a fi rostite cu voce tare...